Eu cand ma infurii…

0
400
views

Vorbesc, tip, plang si scriu! (nu neaparat in aceasi ordine sau formula) 

Sau TAC – rar, extrem de rar, si-atunci inseamna ca e foarte grava situatia!

E drept ca pana sa merg la un workshop despre furia copiilor, tinut de psihologul Lacramioara Cojocaru nu am constientizat, nici macar nu m-am gandit la modul in care ma infurii, la stilul de actiune, la reactiile mele, la ceilalti.. E drept ca m-a rascolit putin acest workshop, facandu-ma sa ma privesc din afara, gandidu-ma la ce va urma, la cum as putea sa reactionez la momentele de furie ale pustiului meu, cum sa aplic tehnica Observa-Respira-Actioneaza, la faptul ca furia este o emotie si e normala si ca daca un adult ajunge sa o poata control, sa o exprime intr-un anume mod, un copil nu stie cum si trebuie inteles si ajutat, ca sportul este o posibila solutie, ca umorul de asemenea poate fi salvarea, ca in multe alte momente din viata, etc.

Mi-am dat seama ca eu cand ma enervez imi zburda sangele prin vene si simt o presiune grozava la nivelul capului. Desi n-ai spune ca se poate, da, vorbesc si mai mult decat de obicei, iar varianta cu o secunda de pauza pentru respirat nu prea functioneaza, pentru ca daca nu spun ce am pe suflet cand e cazul, cand e focul aprins si ma opresc sa respir, ma napadesc instant milioane de ganduri, de mustrari si atunci nu-i chiar ok, ca simt ca-mi ia amploare capul.

furia copiilorSursa foto: Imgkid.com

De cele mai multe ori daca simt ca nu pot transmite intr-un stil cat de cat zen ceea ce am de zis, reusesc sa ma opresc, sa ma linistesc putin dar doar pentru a ma pune pe scris, moment in care reiau interior practic intreaga furie, dar scriu… si asta chiar ma ajuta sa ma descarc. Asta, discutatul cu cineva si plansul care imi spala sufletul ma ajuta sa ma descarc.

Am observat ca am avut momente de nervi cand ma certam cu cineva si in acelasi timp plangeam, imi tremura vocea si asta nu mi-a placut niciodata, pentru ca vedeam uimirea si panica de pe chipul celor cu care ma certam si-o vedeam perceputa ca o mega uimire, ca o slabiciune, ei incercand sa dea inapoi tocmai pentru a nu ma face sa plang, dar eu incercam sa le explic ca trebuie sa ne certam in continuare, ca e de bine ca plang, nu o fac din suferinta, ci din descarcare. 

E clar ca cel mai usor mi-e sa comunic prin scris, chiar si nervii, atunci cand scriu reusesc sa imi adun gandurile, reusesc sa ma linistesc, sa vad problema in ansamblu, chiar daca poate o retraiesc iar si asta uneori doare, important e ca apoi reusesc sa o detasez.

Mi-am dat seama ca cel mai tare ma infurie nedreptatile (fie asupra mea, fie mai ales asupra celor dragi, celor mai slabi de inger, de incredere, celor in durere) si minciunile… modul de a fi luata de proasta, de fraiera. Sunt toata suflet, imi pun viata si casa pe tava, am o limita de suportabilitate destul de sus, dar cand a fost atinsa, s-a terminat. Pa si pusi! Nu privesc inapoi, nu ma mai intorc de acolo, te salut, ma comport civilizat, dar s-a terminat. Unii pot spune ca sunt rea si le dau dreptate, dar viata m-a facut sa fiu asa, consider ca mai trebuie sa si oferi in functie de cum primesti… nu poti sa daruiesti o viata si sa primesti un sut in fund. 

De asemenea m-am gandit la ce am preluat de la ai mei si ce nu, m-am gandit ca mi-as dori sa fiu la fel de puternica precum e mama, pe care nu am perceput-o mereu asa. Dar am inteles intr-adevar cata nevoie am avut eu ca fiica, in momentele mele grele din viata, sa o simt pe ea puternica alaturi si cata incurajare am prins datorita ei, cand universul meu era zbuciumat de boala puiului meu, ea a fost o gura de aer.

Mama e foarte sentimentala si iertatoare (aici nu sunt ca ea, eu sunt mult mai transanta) mai ales cand vine vorba de noi, (dupa aproape 10 ani de cand am plecat de acasa, inca lacrimeaza cand plecam), dar in momentele cheie e om de baza, isi pastreaza mereu optimismul si increderea, e omul care te incurajeaza sa vezi partea buna, sa iti urmezi drumul, sa te ridici si sa pasesti incet si sigur.

Vreau sa fiu puternica cu si pentru puiul meu, ca el sa isi ia din aceasta putere, ca el sa fie increzator in propriul lui suflet, sa fie curajos, vreau sa fie un om normal cu sentimente, cu defecte, cu emotii, dar vreau sa fie descurcaret si sa tranteasca greutatile de pamant, sa nu-l doboare prima rafala de vant gri, de care sigur va avea parte, ca orice om. Vreau sa se bucure grozav de viata, sa zambeasca, sa fie energic si vioi, sa faca boacane, sa vad ca experimenteaza lucruri noi, sa fie puternic in propria piele, sa aiba incredere in el, sa stie ca e iubit, sa ii aratam asta mai des decat o faceau generatiile trecute fata de copiii lor, care considera asta un alint (eu o consider dragoste – si e posibil sa fie putin cam multa, dar asta e).

Inca nu pot spune ca am experimentat cu puiut excese de furie la el, ca nu prea a avut, el fiind un copil hahait, vesel, nervos doar din cauze ce tin de durere de dinti, poate, dar deocamdata, in teorie cel putin, mi-am propus sa incerc sa “le anihilez” prin umor, sa gasim variante prin care sa ii transformam aceste momente in zambaceli, de asemenea sa ne luam amandoi pauze, sa zicem un cuvant dubios/simpatic cand simtim ca e nevoie de o pauza, sa respiram, sa discutam, sa gasim alte metode prin care sa ne descarcam totusi de sentimentele negative pe care le simtim si totodata sa ne incurajam unul pe celalalt. Om trai si-o vedea ce ne ofera viata! 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here