E un an tare greu mental, emotional, un an in care orice plan aveam anterior, orice imagine despre ce va veni in viitor ne-a fost restartata si invatam cu totii sa ne readaptam, sa traim altfel.
Desi sunt constienta ca de ce ti-e frica de aia nu scapi si stiu ca va urma sa traim cu totii mai devreme sau mai tarziu, in forme mai usoare sau mai severe, experienta virusului in familii, teama asta ramane arzatoare in suflet si isi face aparitia cand si cand, indepartandu-ma tot mai mult, facand selectii mai riguroase. Vrem nu vrem, am cernut mult si multe… si vom continua cel mai posibil in stilul acesta.
Astazi dupa luni de panica, dupa primele confirmari ale celor apropiati, dupa ce ti-ai auzit tatal in huruit de ambulanta ca-ti spune: “Tata, sunt in salvare, am plecat spre spital.”… dupa rugaciuni, zeci de ganduri, ajungi si la rasuflari, la bucuria testelor negative si simtirea respiratiei din nou, dar ma tot gandesc cum sa facem sa traim cu frica asta care va plana printre noi si toti cei dragi, dar sa TRAIM totusi ca oameni.
Citesc, rasfoiesc putin si tot imi apar pe wall postari de la educatoare, parinti, invatatoare care incearca sa se organizeze din septembrie pentru prima linie. Cadrele astea au fost mereu in prima linie cu cele mai sincere emotii ale copiilor, cu virozele lor sezoniere, cu emotiile parintilor, fiind parinti de schimb pentru zeci de copii.
Sursa foto: Blog.himama.com
E greu uman sa te gandesti ca exista riscul sa te infectezi sau sa duci virusul acasa fiind ceea ce trebuie sa fii pentru copiii astia. Dar totusi, risti caci asta ti-e menirea si implinirea.
Pentru un om lucreaza cu generatii mici de copii, un om care se hraneste prin dragostea prichindeilor, prin imbratisari si strangeri de maini ale celor mici, cred ca distantarea asta, imaginea unor copilasi speriati si tristi ca fiind de neatins, deja cu presupunerea de infectati, de purtatori nevinovati… doare mai tare.
Ma uit pe grupuri si vad ingrijorarea la normele ce trebuie / le sunt recomandate spre aplicare, dar ceea ce ma bucura un strop, dincolo de acestea, este ca vad umanul, vad teama si vad gandurile din spatele normelor. Vad faclii de speranta si tind sa cred ca lucrurile se vor aseza in timp si daca acestea exista in gradinite, avem sanse sa ramanem oameni.
Da, mi-e teama de ma sufoc de virus, de moarte, de necunoscutul lui mod de a ataca precum o ruleta ruseasca… urmatoarea victima. Dar mi-e si mai teama de zeci de suflete mici in lacrimi, abandonate in raceala si distanta, de teama acestui virus.
Nu stiu solutia perfecta, valabila pentru toata lumea, nici nu cred ca exista – situatiile vor fi punctuale, pe cont propriu cel mai probabil, ca o loterie, dar vad si simt ca toata lumea incearca cu speranta sa faca ceva, sa dezinfecteze, sa se spele mai des, sa faca planuri, sa invete cu mic cu mare adaptarea la nou, sa empatizeze si sa se incurajeze unii pe altii. Azi e unul, maine e altul cel care aprinde speranta.
Trebuie sa ne ridicam cumva unii pe altii si sa speram ca impreuna vom creste copiii astia umani, oameni responsabili, adaptati la o altfel de lume decat a noastra, dar in care bunatatea, zambetul ochilor de dupa masti si viziere sa isi faca loc in inimile de pitici.
Pe langa toata aceasta teama nebuna, eu ma rog sa ne pastram vie aceasta adiere de speranta care ma inspira si ma face sa vibrez real si sa ma incarc cu incredere – bucuria imensa si sincera din ochii tuturor la revederile acestor zile dintre copii si educatori. Aceste bucurii naturale imi confirma din nou ca avem nevoie cu totii unii de ceilalti, sa fim o echipa.
Succes si va multumim, eroine din linia 1 ca incercati, ca sunteti acolo, ca va implicati, ca sunteti inspiratie pe drumul celor mici! <3 Curaj si cu speranta pana la capat!
