Intr-o lume care deja il condamnase…

2
688
views

De cand am devenit mama, am inteles cata putere ti se poate declansa deodata. Am inteles ca viata e o lupta, e o jungla reala si actuala in care trebuie sa lupti cu dintii intr-un sistem deficitar.

Am inteles cat de apasatoare e neputinta. Au fost mai multe momente in care am vazut cum e sa ai un copil cu un “handicap”, cu o mutatie genetica, cu un sindrom si cum primesti un sut in plus de la cei care ar trebui sa-l ajute, ca si cum nu ar fi suficienta durerea ta.

M-am gandit daca sa scriu articolul asta si o voi face pentru ca nu ma lasa constiinta sa tac si vreau sa impartasesc totodata lectia pe care am primit-o eu de la viata, in speranta ca voi da un gram de incredere si totodata de curaj pentru cei in durere.

love mother fight

Asa cum va spuneam intr-un articol anterior am cunoscut in spital un copil si pe mama lui.

Copilul: 1 an si 2 luni, greutate: 5kg, sindrom down, operat pe inima la Tg Mures – operatie reusita, voma intens de mic si abia acum a fost diagnosticat corect cu stenoza duoden, dupa ce, conform spuselor mamei fusese de mai multe ori in spitale cu el si fusese trimisa acasa cu diagnostic de reflux sau cu explicatii de genul ca nu stie sa-si hraneasca copilul.

Ca o paranteza, din pacate si noi am patit sa avem un prim diagnostic gresit, chiar in spital, in timp ce puiut scadea in continuare in greutate, sub perfuzii si atentie medicala. Daca stateam dupa raportul de la radiologie, trebuia sa ne intoarcem acasa si sa asteptam sa i se dezvolte stomacelul lui David (mult si bine). Dar am avut maaaarele noroc sa ajungem la dna doctor Hanganu, care a fost un inger salvator in toata nebunia noastra, oprita la timp de dumneaei.

Mama: o luptatoare care a aflat la nastere ca are un copil cu sindrom down, care a inceput sa duca lupta vietii ei. A stat aproape 1 an numai prin spitale si a luptat pt puiutul ei de care era tare mandra si pe care il iubea cum nici ea nu stia. Desi vedea ca soarta o inconjoara de ghinioane, de incercari grele nu a renuntat o clipa la puiul ei.

Am vazut in ochii ei fericirea si farama imensa de speranta ca si puiul ei se va face bine, asa cum al meu si-a revenit dupa operatia pe care urma sa o faca si al ei.

Am vazut durerea si oboseala. Am vazut neputinta si rugaciunea din sufletul ei. Am vazut lacrimile din ochii parca goliti de-atata plans si suferinta de-a lungul unei perioade lungi. Am vazut lupta ei cu sistemul sanitar, cu lipsa de timp si chiar de interes al unor cadre medicale cu care a avut de-a face in tot acest an de suferinta. Am vazut in ea o bucatica minuscula din experienta noastra in lupta cu varsaturile, cu luarea in greutate. Am vazut durerea muta care urla din toti rarunchii ei dar care o sfasia clipa de clipa la interior. Am vazut cum copilul ei a ajuns la agonie de atata lupta, cand parca si el ar fi vrut sa o salveze de la atata chin si durere.

El, mititelul nici nu se mai plangea…doar gemea si se legana stanga – dreapta cu o febra care nu mai scadea, cu vene care nu se mai vedeau, cu ochii tristi. Parca i-ar fi spus ca el e pregatit sa incheie lupta si suferinta si ca vrea doar sa-si ia ramas bun. Si asa a fost…s-a stins! Ii intrase voma in plamani din cate am inteles. Nu trebuia sa fii medic sa vezi ca lupta inceta acolo. Si-acum imi rasuna vorbele medicului de garda, la vizita cand le spunea celorlalti medici: “Aici e grav!” Si intr-adevar s-a pus punct! Copilasul acesta s-a saturat sa lupte si mai ales sa-si vada mama zbatandu-se aproape singura, intr-o lume care deja il condamnase.

Au ramas in urma lui lacrimi, durere si multe semne de intrebare, multi de “daca..”.

Nu pot decat sa zic: dragi parinti, draga mama, drag tata luptati si asigurati-va in mai multe directii ca puiutii vostri au fost diagnosticati corect de catre specialistii in masura. Acestia pot face diferenta intre viata si moarte! E dureroasa aceasta lume a celor mici si bolnaviori! Sper din suflet de asemenea ca in tara sa ne mai ramana specialisti competenti care pun diagnostice corecte, in timp util si care trateaza corect aceste probleme.

E trist ca la noi in tara orice mic defect, chiar sa porti ochelari, e un motiv de ras, de jignire, etc. d’apoi boli serioase, malformatii, orice tip de sindrom, orice handicap din nastere sau mai apoi sunt privite infiorator. Pe langa lupta cu bolile grave, e o lupta de dus cu niste conceptii idioate, rele si meschine asupra atitudinii oamenilor, cu o infrastructura deloc pregatita pestru astfel de persoane. Excluderea persoanelor cu astfel de probleme si jignirea lor continua este o condamnare in plus. Suntem neinformati si aroganti, suntem rai si indoctrinati in teorii dureroase. Privim urat si rece, nu stim ce inseamna aceste boli, ne speriem “sa nu se ia” si astfel adancim prapastia. PACAT! Ne meritam soarta!

E clar ca fiecare are un destin scris undeva si nu stiu cat il putem modifica sau schimba, nu stiu cat depinde de cei din jur, dar sunt sigura ca viata e o lupta continua si nimeni nu-si doreste sa se ajunga la astfel de finaluri. Sanatate si minte sa avem!

2 COMMENTS

  1. Ignoranza este peste tot,”din pacate” .M-a intristat foarte mult acest aricol,dar multumimlui Dumnezeu caci mai sunt si doctori cu suflet care stiu si ceea ce fac nu numai de alte interese.Si eu cu fetita mea am avut o experienta nu placuta.Nascuta ca un copil normal doar ca era cam lenesa la mancare(nu vreea sa pape late de la mami,era prea mult de munca pt. ea 🙂 ),si uite asa a inceput sa slabeasca,o pierdeam in brate era tare slabuta. Mergem la doctor,nu tu analize nimic,doar atat:,,Doamna, d.voastra trebuie sa faceti pe mama”,si asa am si facut ,am schimbat imediat pediatrul,si am fost norocase.Am dat peste o pediatra extraordinara.Acum e maricica si scumpica.Numai bine tie si scumpului tau printisor !

    • Si noi am avut si avem mare noroc de pediatra noastra – dna Tugurlan si apoi de echipa de medici care s-a ocupat de David in spital, in principal tot ce a tinut de operatie, pregatire pentru operatie si refacerea de dupa. Dar din pacate nu toata lumea are norocul nostru si e pacat ca asemenea chestiuni existentiale tin de noroc de multe ori. Noi deja am ajuns din urma copiii de varsta noastra, multumim lui Dzeu, ne-am recuperat eroic si crestem frumos, fara vreun fel de scapare. Cum ne-a si spus dna doctor la controlul post-operator: trebuie sa il consideram ok, revenit complet, ca si cum n-ar fi fost bolnavior. Asa ca totul e bine cand se termina cu bine… sau incepe cu bine, depinde cum o privesti. In schimb vreau sa trag un semnal de alarma fata de cei care intalnesc copii, oamenii cu probleme grave de sanatate, sa nu le rasuceasca cutitul in rana in plus.. chiar nu e cazul!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here