Dacă aș fi fost întrebată acum câteva luni cine sunt, probabil aș fi răspuns cu o listă.
Sunt cea care organizează vacanțele și activitățile. Cea cu tabelele. Cu bugetele, veniturile și cheltuielile făcute și re-re-re-făcute iar și iar la virgulă. Cu hărțile verificate, cu liste peste liste, cu bulleturi, cu planurile dar mai ales cu soluțiile pentru orice. Creierul meu gândea liste și așeza lucrurile și în somn.
Deci da, am trăit mereu cu tabele în Excel, liste bifate pe messenger și WhatsApp, calcule peste calcule, to do things zilnic/săptămânal/lunar, hărți, itinerarii, bugete făcute săptămânal, activități organizate până în cel mai mic detaliu. Îmi place să știu că fiecare lucru își are locul și timpul lui. Așa am funcționat întotdeauna. Așa am avut grijă mereu de familia mea, de proiectele mele, de oamenii dragi – de viață mea și a noastră, si părea că mă hrănesc cu toate astea și îmi aducea și bucurie și satisfacție.. până într-un punct în care nu am putut.
Viața are uneori propriul calendar.
Iar la schimbarea prefixului – cei 40 de ani mă găsesc într-un loc în care nu m-aș fi programat: pe pauză.
Fără planuri.
Fără liste.
Fără agenda plină.
Și, surprinzător, deși pare confuză starea generală… este în regulă.
Ani la rând am simțit că valoarea mea stă în ceea ce reușesc să fac, în cât de bine și repede organizez, în cât de multe duc, în câte probleme rezolv.
Apoi a venit un hop.
Unul care m-a obligat să opresc tot.
Să las agenda închisă.
Să renunț, măcar pentru o vreme, la control.
Și exact când credeam că nu mai sunt “eu”, au venit îngerii mei.
Prieteni de suflet, oameni care mă cunosc de ani de zile, soțul meu, sora mea, părinții mi-au pregătit rând pe rând în toată această perioadă tot felul de surprize pentru cei 40 de ani, pentru cine sunt eu azi, pentru ce am fost eu până acum în viața lor și pentru că își doresc să scriem povești împreună în continuare.
Oamenii mei dragi m-au descris vorbind despre lumină, despre optimismul nebun, bunătate și empatie, despre puterea de a ridica oamenii atunci când le este greu, de a le fi trup și suflet alături, despre familia mea și felul în care iubesc eu, despre energia pe care o las în urma mea.
M-au descris ca pe un om care îi face pe ceilalți să se simtă văzuți și iubiți.
Poate că acesta este cadoul adevărat al celor 40 de ani: șansa de a mă vedea prin ochii celor care mă iubesc. Șansă de a mă întâlni pe mine într-un repaos, fără alergături, fără planuri.
Și să descopăr că, în timp ce eu mă măsuram în lucruri făcute, cei dragi mă măsurau în lucruri simțite.
Astăzi sunt pe pauză.
Încă mă recuperez.
Încă învăț să nu mă grăbesc, sa spun stop.
Încă învăț că uneori Dumnezeu ne oprește nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne amintească cine suntem atunci când nu mai putem face nimic.
Iar răspunsul l-am primit chiar de la cei dragi.
Nu sunt suma planurilor mele.
Nu sunt agenda mea.
Nu sunt listele mele.
Sunt omul pe care ei îl descriu cu atâta drag.
Și îmi doresc ca următorii 40 de ani să nu fie despre a face mai mult, ci despre a rămâne aceeași lumină, pentru că, la final, oamenii nu își vor aminti cât de bine ne-am organizat viața sau casa, ci își vor aminti cum s-au simțit lângă noi.
Iar dacă există un lucru pe care mi-l doresc să îl port cu mine din toate mesajele primite în aceste săptămâni, este acesta: nu sunt și nu am fost iubită pentru perfecțiunea planurilor mele, ci pentru felul în care am atins inimile, am îmbrățișat, am încurajat, am fost cu tot trupul și sufletul ACOLO, alături de fiecare.
Regrete majore? Nu. Nu am.
Nu pentru că totul a fost ușor. Nu pentru că nu au existat greșeli, nopți nedormite, lacrimi, epuizare, stres peste stres sau momente în care am simțit că nu mai pot, ci pentru că ultimii 12 ani au fost cei mai plini ani ai vieții mele.
Am iubit. Am construit. Am crescut doi copii minunați. Am călătorit, am descoperit lumea, am învățat, am muncit, am reușit, m-am super transformat și am evoluat, am căzut și m-am ridicat. Mi-am câștigat încrederea în mine fiind astăzi cea mai bună versiune a mea și am avut privilegiul de a aduna în jurul nostru oameni luminoși, sinceri și buni.
Astăzi suntem ceea ce suntem datorită tuturor acestor pași.
Anii nu au trecut pe lângă mine.
Eu am trecut prin ei. I-am trăit. Intens.
Da, poate că am obosit mai mult decât era nevoie. Poate că am pus prea multă presiune pe umerii mei. Poate că m-am judecat prea aspru atunci când credeam că nu fac suficient.
Dacă aș putea schimba ceva, nu aș rescrie povestea.
Aș rescrie doar ritmul în care am trăit-o cu mai multă odihnă, cu mai multă blândețe față de mine, cu mai puține mustrări de conștiință pentru momentele în care aveam nevoie doar să mă opresc puțin pentru mine.
În rest… aș alege din nou aceeași viață.
Cu aceiași oameni.
Cu aceleași îmbrățișări.
Cu aceleași amintiri.
Pentru că ele m-au adus exact aici.
Iar locul în care sunt astăzi este unul în care inima mea știe să spună, cu toată sinceritatea: mulțumesc.
La 40 de ani, sănătatea, liniștea interioară și recunoștința pentru oamenii din viața mea, sunt cele mai frumoase cadouri pe care le-aș fi putut primi. ❤️
Deci, da la 40 de ani nu am toate răspunsurile. Dar am învățat că viața nu se măsoară în planuri împlinite, ci în oamenii care îți sunt alături, în încercările care te transformă și în recunoștința cu care alegi să privești fiecare nouă zi.
“Nufărul nu alege apele în care înflorește. Doar înflorește. Poate că asta este și lecția celor 40 de ani: nu putem controla tot ce ni se întâmplă, dar putem alege să rămânem lumină, frumusețe și speranță, indiferent de apele prin care trecem.”
