Bebelusii empatizeaza! Sa-mi fie rusine?

0
550
views

O noua zi, o noua lectie. Ne-am echipat voiosi sa merem la inot. Ajunsi acolo, am inceput sa-l pregatesc pe bebe de balaceala – in slip, moment in care un bebe care iesea din piscina a inceput un mare taraboi, care a tot continuat, pana l-au sters si imbracat parintii lui. Al meu cetatean plange si sufera si el cand alti copii plang in jurul nostru, asadar nu a durat mult si a inceput si el concertul.

A intrat in piscina cu tati, au facut ceva ture, se potolea putin, dar cum au mai aparut si alti copii si mai mici si mai mari care plangeau, bebe se reactiva imediat. Asadar majoritatea timpului a fost ciufutel si plangacios si maraicios, deci am decis sa il scoatem inainte de finalul sedintei, pentru ca nu avea rost sa chinuim aiurea pe nimeni.

daca plangi nu inseamna ca esti rau, inseamna ca ai o inima
Sursa foto: commentsmeme.com

Mie una mi-a parut rau pentru al meu bebe (care e in general un copil sociabil, vesel sau indiferent – te ignora pur si simplu, dar un copil care foarte rar plange – mai mult se maraie), pentru ca nu a reusit sa se bucure, de aceasta data, de balaceala asa cum ii super place de obicei, dar totodata am considerat ca nu e niciun capat de tara si ca va avea si alta data ocazia, important e sa se linisteasca, sa simta ca e in siguranta.

Langa noi o mama isi scotea si ea bebelul la fel, plangand pentru ca al nostru plangea, pe langa inca 2 pusti, ceea ce a dus la o intreaga inlantuire. Mamica parea sa fie mult mai “vulcanica” in atitudine si vorbe… si mai marcata de moment, poate din dorinta de afirmarea, sau poate din neputinta, graia spre al ei bebe oarecum ironic si teoretic zambind, in stil de “gluma” (nu o cunosc, nu am stat sa o analizez, sa o citesc prea mult, asadar – spun ce am simtind eu ca a transmis) – “teoriile clasice anilor trecuti”, pentru mine complet inutile, din contra, poate chiar negative pentru orice pui de om “ce-am vorbit noi acasa?” “de ce ma faci de rusine?” “uite bebe care a plans in continuu”, “uite tu nu ai acceptat suzeta“, etc. (discutii spuse pe un ton usor mai ridicat, un timbru mai consistent, care de altfel il reactiva in plans pe al meu bebe, neobisnuit cu asa ceva, care o si privea speriat de altfel, fiind la distanta foarte mica de noi).

Eu personal, recunosc, ca nu am vrut sa inteleg aceasta zisa “lectie”, daca imi era adresata mie – pe care o tinea o mama care considera ca al ei bebe a facut-o de rusine (chiar si in gluma, spus), dar m-am abtinut sa fac orice fel de comentariu, considerand ca nu am de ce sa incerc si eu sa demonstrez ceva, pentru ca nu e o competitie de mame si nu ma simt in competitie cu nicio mama, asadar mi-am vazut strict de al meu bebe si de zambetele mele catre el, aratandu-i ca il iubesc la fel de mult si cand plange, ca sunt chiar mandra ca isi arata sentimentele, ca le exteriorizeaza cum poate el mai bine, iar eu voi fi mereu langa el, orice ar face, il voi lasa sa se descarce, iubindu-l si totodata evitand sa fac orice fel de caz, scene pe baza acestor sentimente exteriorizate (mai ales ca vorbim de bebei care nici macar nu pot vorbi inca, nu au un alt mod de a se destainui).

Cu toate acestea m-am gandit asa, ce-as fi putut sa ii raspund totusi mamei, daca ar fi fost sa zic ceva? Ca mie nu-mi este rusine de reactiile sincere ale bebelusului meu? Ca nu am de gand sa ii spun si eu bebelului meu ca m-a facut de rusine… pentru ca a plans? Pentru ca si-a aratat sentimentele la exterior? Pentru ca empatizeaza la suferintele (asa le percep ei probabil) celor din jurul lui? Pentru ca asa cum al ei reactiona la plansul bebelului meu si al meu reactiona la plansele celorlalti care poate l-au speriat? Pentru ca este uman? Pentru ca simte si arata asta? Pentru ca are temeri?

Nu, mami, nu mi-e rusine! Da, nici pe mine nu m-au incantat ceilalti copii care plangeau, din cine stie ce motive, de l-au “activat” pe al meu, de nu se mai oprea. Si da, poate imi pare rau ca plansul lui, l-a activat si pe al altora, ca al tau. E un cerc vicios. Dar totodata stiu sigur ca nu am de gand sa arunc vorbe si sa incerc sa demonstrez nimic nimanui, sa intep pe nimeni, ci sa arat intelegere, pe care o astept si eu la randu-mi de la ceilalti.

Nu mi-a fost deloc rusine cu el, ci din contra, rusine cu mine – si nu pentru ca nu l-am facut sa taca instant, pentru a fi toata lumea linistita, mai putin el, ci poate mi-a fost rusine, pentru ca nu am sansa sa-i ofer o viata mai frumoasa, in care sa poata sa faca alegeri intr-un mediu cu oameni civilizati, decenti, cu respect si bun simt, cu intelegere si empatie. Poate mi-a fost rusine ca un instructor ramanea totusi zen si intelegator, desi auzea iar si iar urlete si plansete de bebelusi sau de copii mari, carora parintii nu avea ce sa le faca efectiv, decat sa-i ia sa plece (iar astazi chiar a fost o super isterie cu multi copii, multe plansete).

Desi e doar inceputul momentelor care poate nu sunt chiar pe placul sufletului, dorindu-ne sa avem copii cuminti, zen, etc. eu mi-am invatat lectia citita pana acum din carti sau auzita in seminarii de parenting:

  1. sentimentele de rusine, frica, vinovatie sau umilita nu vor avea ce cauta sub nicio forma, in preajma copilului meu, macar din partea noastra ca parinti – ca oricum societatea e neiertatoare;
  2. copilul meu va lua decizii si va face lucruri care nu vor fi pe placul nostru mereu… dar cu toate acestea rolul nostru de parinti este sa il iubim neconditionat si sa il intelegem!
  3. nu vreau un copil executant, vreau un copil care sa gandeasca singur, sa-si exprime sentimentele, sa fie sincer si fericit cu propria viata, nu cu cea impusa de mine!

Voi cum reactionati la astfel de situatii? 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here