Mi s-a intamplat, ca tuturor cred, sa mi-l ratacesc uneori, asa cum vad si la alte persoane care sunt de cele mai multe ori doar zambete si vorbe frumoase, le vad cateodata picate eroic in extrema cealalta.
Intr-adevar, rand pe rand, au fost momente in viata mea (cum vad uneori si in viata altora), in care:
– de celor din jur m-a scufundat;
– propria mea nemultumire, demotivarea interioara isi faceau de cap in mintea si sufletul meu;
– ma simteam in plus pentru ca nu-mi mai gaseam locul, nu mai simteam ca apartin unor locuri, unor grupuri, unor oameni;
– neincrederea in fortele proprii si in cei din jur, ma speria;
– neavand mediul favorabil, nu se mai regasea in actiunile mele;
– zambetele celor din jur mi se pareau false si rautacioase, iar ale mele triste si fortate;
– lipsa de a face tot ce imi doream si cand doream, ma intrista;
– lipsa resurselor financiare care sa imi aduca ce imi doream ma deranja;
– vedeam in tot ce spuneau cei din jur, avand senzatia ca toata lumea imi vrea raul, ca toti sunt pusi pe harta, ca toate glume sunt atacuri la propria-mi persoana si ajungeau de fapt sa ma doara;
– aprindeam un foc, deschideam discutii, aruncam cuvinte si apoi refuzam sa mai discut, sa argumentez;
Apoi, cand se aseaza lucrurile, dupa ce trece furtuna, gasesti farama de si , care te fac sa redevii omul care esti de fapt: vesel, zambacios, increzator…un convins. Si stii ca asa esti tu cu-adevarat, pentru ca asa te simti bine, relaxata si impacata. 🙂
Asadar renunta sa fii tu cel care cauta motive de cearta, sa fii nemultumitul zilelor, pentru ca tot tu esti cel care pierde cu-adevarat, de fapt… si asta pana nu e prea tarziu!
Tu unde si cand ti-ai pierdut optimismul?
Sursa foto: Quotessays.com
