Din pacate timpul, ochii si rabdarea ma cam tin departe de blog, de scris, de ganduri impartasite… si parca nici dorinta de a-mi mai share-ui gandurile nu mai e ca alta data, caci vad tot mai multa ura si rautate fata de orice scrie cineva, bun sau frumos, din inima sau din propriile trairi mereu se gaseste cineva sa rastalmaceasca.
Am obosit, recunosc.
Citesc mult pe diagonala sau deloc, mai gresesc/interpretez si eu pe repede – inainte, dar mi-am propus sa selectez tot mai drastic oamenii pe care ii urmaresc si ii citesc, refuzand sa mai verific adanc comentariile – caci alea ma fac sa vad lumea pe care nu o vreau in viata mea si a copiilor mei, o lume pe care as vrea sa o vad stearsa, recunosc (idealista visatoare si naiva din mine mai iese la iveala uneori).
Pe cat posibil incerc sa nu ma incarc negativ cu ura celorlati. Initial incerc sa inteleg, sa imi explic de ce-urile, dar apoi, in mod realist, constientizez ca trebuie sa ma descatusez de rautatile indirecte, mai ales ale oamenilor pe care nu-i cunosc. De cele mai multe ori e tare greu sa nu te lasi afectat.. sau mai apoi sa te eliberezi, daca esti ancorat in zona asta emotionala.
In schimb inteleg ca e mult mai usor sa arunci cu noroi in munca altora, decat sa vii cu o vorba buna, un multumesc, un apreciez… sau macar sa invatam sa mutim uneori – cred ca ar fi ideal.
Le tot repet copiilor ca in viata asta daca nu vor putea sau chiar nu vor vrea intr-un moment sa ajute/sa zica o vorba buna cuiva, macar sa nu faca rau, sa nu zica sau faca nimic, dar sa nu adauge vreodata greutati pe oameni la pamant.
Ma ingrozeste zi de zi cata lipsa de empatie exista in noi, ca popor, ca oameni.
Iar pandemia, panica, dramele sunt factori care transforma si mai mult aceste stari, aceste rautati si atacuri, escaladandu-le tot mai mult si mai des pe orice tip de motive puerile.
Pe strada atat de putini oameni mai vezi zambind, chiar si fara masti. Prieteni si vecini, familii si colegi mult prea grabiti uita sa se asculte, sa se gandeasca unii la ceilalti. Rani tot mai adanci se ascund in sufletele apasate de vant si ploi, in vremuri depresive.
Ne e tot mai greu sa ne gasim echilibrul, dar din pacate suntem tare departe de a fi bine. Tot mai rai si inversunati, tot mai obsedati sa aprindem fitile si motive de cearta, devenim egoisti si ne abandonam unii pe altii, iar intr-un final pe noi insine, de fapt.
In trafic majoritatea rabufnesc. Iar acum, cand frigul se instaleaza tot mai multe depresii, atacuri de panica, lacrimi si neajunsuri se vor ascunde dupa usi si ecrane… din nou, de la mici la mari.
Si nu cred ca e doar teama bolii si a virusului, mai ales acum cand toti avem macar un cunoscut bolnav/confirmat. E mai mult de atat. E un stres – parazit continuu, o paralizie a umanului, aflat intr-o lupta si viteza continua.
Adunam ca harciogii sentimente si frici unele peste altele gramada in sufletele noastre… si ne transformam in bombe cu ceas, suferim si ne macinam interior, ne abandonam singuri si nici macar nu mai strigam dupa colaci de salvare.
Ce ar fi daca fiecare dintre noi ne-am opri 2 minute pe zi si am respira si ne-am gandi la cum se simt ceilalti, daca o data pe zi am spune o vorba buna, o incurajare, o intrebare umana, un zambet, o multumire unui coleg, prieten.. unui necunoscut? Oare am putea pastra astfel speranta in umanitate aprinsa?
Ramaneti buni cu totii, aveti grija de cei dragi – macar 2 minute pe zi. Legati prietenii si inchegati relatii, iesiti din carapace si cereti/oferiti ajutor ori de cate ori simtiti ca echilibrul se zdruncina. Fiti umani pana nu e prea tarziu!
Azi ai spus cuiva o vorba buna?
