Arde internetul după discursul curajos al unui copil care a trecut prin anii scolii și ii încheie asumat. Mie personal îmi trezește un amestec de sentimente, de la furie față de cei care ar trebui să fie și să facă ordine ca niște adevărate modele inspiraționale, până la tristețe față de niște omuleți, niste copii, care se pierd pe drum din cauza sistemului, până la părere de rău și compătimire a unor oameni din sistem care își fac treaba cu sufletul deschis, care chiar își investesc mintea și inima împărțind bucățele către elevii lor, sperând că aceștia să nu își piardă sclipirile și să devină oameni frumoși și educați.
Recunosc că începusem de câteva zile/săptămâni bune să procesez tot mai mult această temă – școala și tot ce implică educația copiilor din ziua de astăzi. In ultimele săptămâni orașul a fost o forfotă continuă de emoții, examene și stres de la copii, părinți, învățători și cadre didactice organizatoare de examene și testări pentru admiterile la licee in clasele a V-a.
Noi nu am ajuns acolo încă și nici nu știu dacă ne dorim așa ceva, căci încă procesam tot ce se petrece în jurul unor copii de 11 ani, încă sperăm să ne dea Dumnezeu înțelepciune și suflet cât sa alegem împreună cu ei varianta cea mai potrivită sufletului lor la această vârstă încă fragedă, dar atât cât își doresc și simt sau pot să facă față, le vom respecta și încuraja drumul cu tot ce va ține de noi, cu siguranță. Și da, tare imi doresc să meargă în continuare la școală cu bucurie și luminoși, cu entuziasmul specific vârstei de copil… încă.
Și revenind la sistemul de învățământ din aceste zile, chiar cred că e atât de sensibil subiectul, încât sunt convinsă că nu există un singur “vinovat”, căci vorbim de un întreg mecanism cu multiple rotițe inter-conectate:
1. Părinții – poate mă înșel, dar tare am senzația că aceasta este categoria care ar putea face diferența și care ar putea fi puntea de legătură dintre ceilalți factori, căci de aici pleacă direcțiile importante de cele mai multe ori, precum încrederea, înțelegerea și munca în echipă. Și da, din păcate și părinții ajung să hrănească vrând – nevrând același sistem bolnăvicios, prin toate “portițele” birocratice.
Găsim aici toate variantele: de la cei care pun presiune maximă pe copii și evident că nu se rezumă aici și că ajung cu presiunea strașnică și amenințări și pe cadrele didactice, pe rezultatele academice până la leșin, pe concursuri și premii, pe zeci de activități extra și sute de ore de pregătiri suplimentare încă din clasa pregătitoare.
Exista părinții care își împing copiii semi-leșinați, plânși, cu stomacul pe dos în săli de examen unde nu își doresc să fie, unde unii nici nu înțeleg de ce sunt acolo, pentru că trebuie să sa bifeze un anumit colegiu, pentru că tradiția familiei, pentru că gura lumii, pentru că… iar apoi își smulg părul din cap când nu mai știu cum să îi scoată din anturaje greșite, din lipsa de interes a școlii, a sistemului, căci intrați în horă trebuie sa joace, etc.
In Spitalul de boli psihice/cabinetele specializate găsim tot mai des copii în depresii, atacuri de panica, anxietăți, ajunși la tratamente medicamentoase deja – căci pur și simplu nu se regăsesc între acești piloni, fiind mereu trași în direcții diferite și prinși la mijloc într-un “joc de-a educația” – orchestrat eroic de adulții responsabili.
Există părinții mereu în luptă cu oricine și orice, care au dus parenting-ul modern la cealaltă extremă de unde nu reușesc să mai vadă decât pe propriul copil într-o mare bulă, deloc ancorată în realitatea în care copiii vor fi nevoiți mai devreme sau mai târziu sa devina adulți responsabili și independenți.
Exista și părinți mereu în competiție, cu ei, cu ceilalți, care sunt veșnic nemulțumiți, mereu în drame, cu drob deasupra capului, cu paranoia activata constant.
Dar totodată exista și extrema cu părinți complet dezinteresați de ceea ce se petrece la școală, de educația și evoluția sau involuția copilului, care sunt pe pilot automat și nu își aud copiii, nu aud nici cadrele didactice, fiind într-o stare vegetativă ce merge din inerție, iar copilul va ajunge să preia acest dezinteres și să îl afișeze fata de sistem, de școală, de dascăl.
Sau există părinții care vad mereu vinovați pe ceilalți de orice ne-bifare de “standarde înalte” de către copilul lor, pentru orice nereușită a copilului, fără sa se gândească că pur și simplu atât poate ștrumful – părintele acesta sare la atac pe școli, pe învățători, pe Dumnezeu.
Dar exista și speranțe pentru că am întâlnit părinți care își trăiesc temerile aferente și își fac milioane de gânduri, dar care își doresc copii fericiți, dar ancorați in realitate. Părinți care își doresc pentru copiii lor să evolueze decent, să învețe, să crească, sa își depășească limitele căci viața nu e doar despre floricele și fluturași.
Există părinți care ascultă și comunică respectuos, care se adaptează în funcție de evoluția copilului, care empatizează cu cadrele didactice și cu prichindeii. Sunt părinți care găsesc calea de mijloc, care învață să aibă răbdare, învață să comunice când e cazul, învață să ofere încredere totodată, învață – sau cel puțin își dau silința să fie parte dintr-un circuit – echipă cu învățătorul și școala pentru binele copiilor.
2. Copiii – aici lucrurile sunt extra sensibile. Pentru ca ai noștri copii să aibă încredere în școală, noi trebuie să le fim modele, noi trebuie să le arătăm că respectam cadrul didactic și școală și rolul învățatului, că apreciem munca oamenilor din jurul nostru mai ales când aceasta este făcută pentru a ne creste pe noi.
De asemenea cred cu tărie că orice neconcordanta am simți noi fata de sistemul de învățământ, învățător, scoala… nu e cazul sa o transmitem sub nicio formă copiilor, implicându-i pe ei in “piticii” noștri care trebuie tratați separat, între niste adulți responsabili.
Avem copii de toate felurile și cu toate încărcăturile specifice de acasă, din societate, din modelele aflate în jurul lor care învață sa crească și să se regăsească rand pe rand. Daca la ciclul primar lucrurile par să sa se așeze într-o direcție bunuță, de la ciclul gimnazial și liceu situația se mai complica și puntea devine tot mai greu de străbătut. Devine tot mai provocator sa prinzi legături sănătoase când nu exista încredere în dublu sens, când nu sunt stabilite așteptări realiste și de bun simt, când se vede tot doar alb și negru.
Vedem copii-adolescenti care își pierd respectul, bunul simț și decenta pe drum, care iau în râs totul ușor, care au așteptări foarte mari și cred că totul trebuie sa li se cuvina acum și bătând din palme, dar totodată ii vedem că sunt de fapt atât de instabili emoțional, într-o luptă continuă cu ei, cu sistemul, cu familia, cu societatea, alegându-și modele tot mai greșite sau drumuri tot mai rătăcite. Iar aici… e nevoie de acea răbdare titanica, de limitele sănătoase de care ar fi trebuit să avem grijă să le hrănim treptat de mici și mai ales de comunicare și ascultare activă.
Totodată vedem copii smart și inimoși, copii mega creativi și implicați, copii cu o inteligenta emoțională de apreciat, copii încrezători care reușesc să își găsească echilibrul sănătos și balanța chiar și în această lume în viteză, așadar vreau sa cred că există speranțe și în această generație
Nu știu pe ce drumuri vor merge pașii Holbăneilor la adolescență și nici nu vreau să mă gândesc până acolo, ci încerc să ii savurez acum 100% și să mulțumesc Cerului că momentan au parte de o educație echilibrată, in care evoluează frumos și cinstit, într-un mediu sănătos, sigur și prietenos, alături de oameni implicați care îi inspiră.
Într-adevăr pentru adolescenta lor îmi doresc să mă pot eu educa și ancora astfel încât să le fiu alături cat mai uman și realist posibil, să îi pot susține în continuare pe drumul lor, căci indiferent de direcția aleasă de ei, eu voi rămâne mereu mama lor, iar ei puii mei, și când vor fi geniali și când vor fi la pământ – când mai mult ca orice va trebuie să simtă că sunt… fără nicio alta presiune suplimentară.
3. Cadrele didactice – pentru mine sunt niste eroi, iar ca în orice domeniu, putem găsi oameni dedicați trup și suflet, oameni foarte muncitori, oameni care au dus lupte grele, oameni care nu au fost auziți, oameni care inca mai speră, oameni care fac tot ce pot mai bine cu instrumentele pe care le au azi la îndemână intr-o societate tot mai concentrată pe poziția de atac, decât pe empatie, înțelegere sau pe ascultarea întregii povesti, înainte de a acuza.
Și da, ca orice pădure, cu siguranță și aceasta are uscaturile ei, cu siguranță exista oameni care nu au vocație sau care au pierdut-o pe drum din cine știe ce motive… In schimb, nu aș anula munca celor dedicați – chiar daca poate sunt tot mai puțini, nu aș generaliza această direcție pentru întreaga generație a învățământului și pe toți responsabilii de la catedra, care nu trebuie sa fie catalogați sub aceeași umbrelă.
Chiar cred că toți (sau măcar majoritatea) încearcă să fie cea mai buna versiune a lor atât cât pot, în funcție de “materialul” pe care îl au la îndemână și de susținerea sau aprecierea pe care o primesc la rândul lor.
Să crești, sa modelezi omuleți la grămadă, într-o societate cu atât de multe portițe… e greu tare. Mi se pare o muncă titanica, o super răspundere intr-un sistem atât de dinamic și imprevizibil încât cu toată empatia mea și orientarea către oameni și suflete… nu simt că aș putea face față unei asemenea responsabilități, cu atât de mulți factori externi incluși.
4. Instituțiile de învățământ & Ministerele / Guvernanții – aici as vrea sa am ce scrie, dar recunosc că mă abțin… Pentru că de atâția ani învățământul a fost lăsat în așa hal, a fost mereu șters de praful de suprafață și cam atât, căci învățătorii și școlile punctual au fost băgați la înaintare.
Programa este ne-ancorata in realitate, din contra – tot mai grea, mai stufoasă, iar anii se tot restrâng și materia complexă vine acum de la vârste și mai plăpânde, chiar dacă într-adevăr generațiile acestea se nasc mult mai capabile decât noi. Aici as vedea necesitatea unei echipe competente și a unui manager de proiect realist care să scuture din temelie de la un cap la altul programa școlară, sa o curețe și să o așeze frumos și organizat, căci e păcat să lași an de an asemenea instrumente – copiilor și învățătorilor.
Realitatea e undeva la mijloc de cele mai multe ori și ar trebui sa ne concentrăm mai mult pe soluții, pe cum sa rezolvam situațiile mai puțin placute și să mai lăsăm dramele și acuzațiile dintr-o grădină în alta.
Pe de o parte cerem atât de multe de la ceilalți, dar noi oferim atât de puțin, când toți ar trebui sa ne suflecăm mâinile mai mult. Așa cum am mai spus: educația și învățarea, pregătirea pentru viața nu se poate face doar intre pereții și clădirea școlii, iar evoluția unui copil înseamnă că toate piesele sunt strâns legate unele de altele și merg in completare, in reconfirmare.
Educația dincolo de toate e o munca de echipă, iar atunci când încercăm să mai căutăm vinovați în “eșecuri“, mai întâi să ne uităm la noi – ce am fi putut face altfel, cum am putea ajuta/sprijini celelalte părți implicate, ce a lipsit din partea mea, ce as putea face diferit pentru îmbunătățirile viitoare, ce putem învăța din asta?
Înainte de a critica, sa ne amintim să apreciem, să mulțumim mai des, nu doar la serbări. Un cuvânt, o vorbă, o îmbrățișare s-ar putea sa fie gura de aer salvatoare într-o zi gri sau pur și simplu epuizantă, pentru o mana de om între atâtea suflete împrăștiate.
Mereu m-am atașat și i-am apreciat tare pe oamenii care “mi-au hrănit copiii” pe toate laturile – umane, reale, fizice, sociale și emoționale (de la teacherele de grupă baby si grădiniță, doamnele îngrijitoare, doamnele asistente sau bucătărese, teacherele de la școală, antrenorii de handbal, profesorul de înot, de șah sau alte opționale drăgălașe testate de-a lungul timpul) căci toți și-au pus amprentele pe ceea ce sunt Holbaneii astăzi. Fiecare a lucrat cu ei cum a putut mai bine, fiind modele pentru ei, ținându-le loc de mamă și de tată. Și pentru asta rămânem recunoscători o viață întreagă!
Așa cum le spun și Holbăneilor: ar trebui să apreciem mai mult oamenii care muncesc, care încearcă să ne ajute pe noi, care sunt acolo sa ne învețe lucruri noi, ar trebui să le oferim respect și apreciere și totodată să fim implicați și asumați in ceea ce facem.
Iar apoi rand pe rand vom primi la rândul nostru sentimente și aprecieri, iar daca nu vor veni atunci vom învăța alte lecții de filtrare, de fiecare oferă ce este și ce are în adâncul său, etc.
Eu chiar cred că ceea ce oferi Universului, într-o formă sau alta revine la tine.
