Câteodată timpul, planurile și prioritățile ni se resetează, iar universul pune stop.
Așa s-a întâmplat și la noi, într-o joi de Înălțare, când sufletul meu părea să se desprindă.
Am ajuns la UPU cu dureri îngrozitoare de abdomen. Acolo, oameni care așteptau la rândul lor să fie preluați, ei sau cei dragi, mă mângâiau și mă încurajau. S-au mobilizat și au reușit să îmi facă rost de o targă. De pe ea vărsam verde, în jet, și cu toate astea oameni străini mă mângâiau și încercau să găsească soluții ca să fiu preluată cât mai rapid.
Și am fost.
Din momentul în care am trecut de uși, pe targă, alături de un domn doctor în vârstă și blând, a început lupta mea pentru viață. Aveam mâinile încleștate ca niște clești de crab, așa că mi-au administrat rapid calciu și tot felul de calmante și vitamine. Și-au făcut efectul, căci am adormit sau am leșinat pe un pat acolo, în timp ce mi se lua sânge și se pregătea toată procedura.
Am plecat apoi ușurel către ecografie, de unde direcțiile păreau deja altele. De acolo, la CT, radiografie și apoi către echipa chirurgicală, care fusese deja anunțată să pregătească terenul pentru diagnosticul de ocluzie intestinala.
Doamne drăguțe care mă înveleau cu pături, cadre medicale care mă susțineau cu calm și empatie să îmi introducă sonda prin nas până în stomac, în timp ce eu continuam să vărs.
De la infirmiere, asistente, brancardieri și medici, toți erau atât de buni și de miloși cu mine, deși eu eram complet descompusă pe interior.
Am ajuns într-un salon unde așteptam să fiu dusă în sala de operație. Niciun calmant nu își mai făcea efectul. Mă zvârcoleam de durere și strigam că nu mai pot, în fața a zece paciente. Mi-a venit să vărs, iar sonda din nas mi-a ieșit, așa că a trebuit să îmi fie montată din nou.
M-am prins cu mâna de mâna unei doamne infirmiere, ca de o ancoră, pentru că pluteam în derivă. Apoi mi-am sprijinit fruntea de mâna ei și am șoptit că nu mai pot.
Nu mai eram eu. Sufletul îmi plutea efectiv deasupra patului și simțeam că îl pierd chiar în ziua Înălțării.
În jur de ora 23:00 am auzit un domn întrebând de „Holban” și, cu ultimele puteri, am plecat spre ușă într-un soi de fugă. Nici nu a mai fost nevoie să aducă targa în salon. M-am dus direct pe hol și m-am prăbușit pe ea.
Din acel moment am simțit că mă îndrept spre salvarea mea. Singura.
Nu am intrat în sala de operație cu frica de moarte, pentru că eram convinsă că voi muri de durere. Pentru mine, sala de operație era soluția și salvarea.
Era plină de cadre medicale.
M-am întins, în dureri, am răspuns la câteva întrebări, l-am văzut pe domnul doctor zâmbind încrezător și spunând: „Încercăm laparoscopic.” Apoi a venit masca.
Și liniștea.
Pentru mine, pentru că în sală a fost o luptă.
Nu a mers laparoscopic și s-a intervenit clasic, sigur, pentru că lucrurile erau mai complicate decât păreau. O bucată din intestin a fost îndepărtată, iar restul a fost reconstruit și suturat.
Oamenii-îngeri mi-au cusut sufletul la loc în acea sală, în acea noapte.
La ora 01:30, Andrei era anunțat că sunt la ATI.
Eram vie.
Era tot ce conta.
El a fost puntea către familie și prietenii dragi care s-au mobilizat incredibil, fără nicio direcție clară, fiecare făcând, din proprie inițiativă, tot ce a putut mai bine. Și tare bine au făcut.
Povestea aceasta dureroasă mi-a arătat și cât au luptat oamenii dragi pentru mine. Mi-a arătat că toată iubirea mea și tot ceea ce am fost eu până acum au contat.
Oamenii aceștia s-au pus în genunchi, au plâns și s-au rugat pentru mine. Au organizat copiii, au stat în alertă, unii cu alții, cu sufletul îndreptat către al meu, chinuit.
Sunt convinsă că mi l-au ținut de mână.
Pe la 05:00 m-am trezit. De data aceasta singură, fără să țipe nimeni la mine, cum se întâmplase la operația precedentă, acum 11 ani.
Iar primul gând a fost că nu mă mai doare.
Nu mai simțeam nicio durere.
Am început să râd și să zâmbesc cu toată fața mea umflată, cu masca de oxigen pe ea și cu cateterul din gât.
Scăpasem de chin.
Și eram vie.
A intrat o doamnă asistentă și, când m-a văzut, a spus că nu a mai întâlnit pe nimeni care să zâmbească așa în ATI. Mi-a mulțumit că i-am făcut ziua mai bună.
M-a mângâiat, m-a îngrijit, m-a curățat, m-a spălat pe dinți și a avut grijă de mine.
Eram șocată de felul în care se poartă oamenii aceștia.
Ce diferență colosală este să simți empatia, umanitatea și grija autentică față de oameni, mai ales când eu trăisem povești cumplite într-un spital de copii, pe care le voi purta toată viața în suflet.
Domnul doctor Ciuntu este un adevărat erou în toată povestea aceasta. Nu doar prin profesionalismul incredibil, ci și prin atitudine, prin prezența sa de spirit și prin siguranța pe care o transmite. Lângă el nu există portițe prin care să te scurgi. Este acolo, ferm și încrezător, orientat spre soluție.
O echipă extraordinară de oameni profesioniști și umani, coordonată de el, mi-a resetat universul.
Le sunt recunoscătoare până la infinit și dincolo de el pentru toată grija și atenția lor.
Apoi a început procesul de vindecare.
Am ajuns de la ATI în rezervă și au urmat zile pline de pași extrem de mici: analize, ecografii, perfuzii, tratamente, pansamente și recomandări precise.
Șase zile fără apă. Fără mâncare. Doar buze umezite.
Apoi, treptat, câte puțină apă și ceai, înghițituri mici. După aceea supă lichidă, iaurt și, încet-încet, câte ceva în plus.
Au început să fie scoase și tuburile de drenaj, unul câte unul.
Procesul de diversificare și recuperare va continua în lunile care vin, poate chiar ani. Dar este bine. Am răbdare și voință să duc povestea mai departe.
Vom vedea cum mai așează Dumnezeu planurile. Momentan ascult si aplic cumintica indicațiile despre pași mici și siguri, cu răbdare.
Pentru mine, aceste zile petrecute pe linia dintre viață și moarte au fost o luptă intensă, dar mi-au confirmat și că a fi om în viața aceasta este lucru mare.
Iar a avea oameni dragi care să te poarte în suflet, în rugăciuni și în inimile lor este și mai mare.
Când ne scuturăm de funcții, de statut și de toate lucrurile palpabile, tot ce ne rămâne sunt oamenii dragi, amintirile cu ei, momentele și stările trăite împreună.
Ceea ce oferi, primești.
Iar acum Dumnezeu mi-a arătat că sunt iubită, apreciată și norocoasă, pentru că mi-a mai dat timp.
Nu am și nu voi avea vreodată suficiente cuvinte pentru a mulțumi tuturor.
Tot ceea ce a fost îndreptat către mine și familia mea în aceste zile grele a contat enorm.
Mă înclin… puțin, că încă doare cusătura și mă strânge brâul.
Și vă îmbrățișez strâns, cu sufletul în piept.
