O sa mor de inima?

Eu, recunosc ca traiesc filmele ce prezinta povesti foarte aproape de realitate, la intensitate maxima (poate mai mult decat e cazul, asadar poate ar trebui sa mai imprumut de la mama tensiometrul casnic sa vad si eu, comod si rapid, cam cum sta inima mea in aceste momente, in care ma mut in lumea lor, in care parca fac si eu parte din poveste). Imi amintesc si acum cum asteptam sa mi se faca cezariana, in sala de operatii, sau cum se pregateau sa ma anestezieze total in sala de operatii pentru scoaterea colicistului si cum priveam de fiecare data ultimele pregatiri din jurul meu si prin minte imi treceau si ganduri de genu’: “Ok, suntem cam ca in Grey’s Anatomy, acum e randul meu sa-mi traiesc filmul!”.

Cum spuneam, la mine totul se traieste la intensitate maxima. Nu e vreme de seriozitati inutile, ci empatizez temeinic cu tot trupul, cu toata mintea mea ingramadita in capusor, cu toata inima mea mare, cu toate venele pulsand intens, cu pielea de gaina in reactii, sangele vibrand in tot trupul si mai ales in cap, cu obrajii incinsi, cu ochii lacrimand, evident. Traiesc alaturi de personaje si ma transpun in pielea lor, in durerile lor, in bucuriile si reusitele lor.

Astfel, de fiecare data cand urmaresc seriale in care actiunea e intensa, in care scenele par sa fie preluate dintr-o realitate in care m-as putea conecta usor, cand merg la pas si parca sunt parte din viata mea povestile personajelor, atunci ajung sa sufar cu ele, sa ma enervez cu ele, sa plang cu ele, etc. Evident ca unul dintre serialele care imi pune inima la incercare de ceva vreme, pe ritmuri eroice, e Grey’s Anatomy, pe care l-am urmarit pas cu pas, pana la ultimul episod lansat, cand tot astept iar si iar cate un episod nou.

tensiometre grey's anatomy inima tensiune pulsAm trait si eu cu personajele, am plans cu ele, m-am enervat pe scenarist, cum personajele se enerveaza pe soarta, pe Dumnezeu, pe destin. M-am simtit si eu neputincioasa ca ele, mi-am dorit sa imi imaginez o astfel de lume medicala si in Romania, si in spitalele noastre, o lume cu dotari necesare in cele mai mici detalii, o lume care sa aiba de la oameni competenti, cu suflete, cu sentimente umane si putina compasiune, care sa aiba si tehnologii medicale adecvate la secolul in care traim, pentru a ajuta la salvarea de vieti, care sa aiba sectii de urgenta ca atare, sali de operatie specifice, care sa transforme cazuri imposibile la prima vedere, in minuni… pentru ca se poate si uneori chiar se poate.

Evident si acolo, ca si in realitate unii pierd lupta, fie ei cadre medicale, fie pacienti. E trist cand cadrele medicale devin pacienti fara sanse, atacati chiar de boli / probleme cu care ei au luptat o viata. E interesant sa vezi in atata detaliu lumea lor, din spate, din culise. E o lupta contra cronometru. E o lupta ce are doua cai: moartea sau viata, oricum ar continua ea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *